Vlad Eftenie: Fotografii transforma vibratia invizibilului in ceva palpabil

"Atunci cand faci fotografie de strada, lasi ceva din tine ca sa iei ceva de la ceilalti" Am plecat cu dilema asta de acolo si mi-am dat seama ca e vina mea. Pentru ca de intamplat se intampla intotdeauna ceva, dar depinde cat de deschis esti tu si cat de avid sa te conectezi. E o afirmatie destul de brutala pe care o fac, dar mie nu imi plac fotografii din Romania, pentru ca nu au o cultura necesara care sa poata tina rangul ideii de om de arta, de cultura, inainte de toate. Uite, la albumul de toamna, feedback-ul general a fost "Ai simtit si ne-ai facut si pe noi sa simtim!", nu ca sunt pozele frumoase, cu rosu si cu galben, ci ca se simte in ele ceva. Am invatat sa simt mai bine, acum, potentialul anumitor situatii, dar raman la fel de mirabil in fata descoperirilor, ca nu stii de acum cum o sa se vada lumea peste trei pasi. Tehnica m-a obligat sa nu prea mai apropii de oameni, ci sa caut coordonatele spatiale generale de tip peisaj si asa am ajuns sa explorez o noua latura, cea de peisaj urban. Cumva mi-e dor sa reincerc, eu faceam explorarile mele vizuale, de interior, de umbre si am vazut ca marii fotografi chiar recomanda alternarea stilurilor, ca sa poti sa ramai fresh in stilul tau de baza. Serena Williams a raspuns, la intrebarea "Cum faci sa reusesti serva de 200km/h?", "Incerc sa nu ma gandesc la nimic cand lovesc", ori exact despre asta e vorba: sa ajungi sa stapanesti un lucru atat de bine, incat sa nu mai fie nevoie sa gandesti cand il faci. Asadar, o imagine de impact trebuie sa fie bine realizata, ceea ce tine de compozitie, sa aiba un centru de interes, sa stim la ce ne uitam si sa trezeasca in privitor o reactie emotionala, care nu trebuie sa fie neaparat pozitiva. Teoriile lui legate de zen si de momentul decisiv sunt esentiale si mai mult de atat e greu sa inventezi, insa eu mi-am propus sa duc mai departe teoria si am mai pus niste ingredinte in formula lui si am creat momentul de gratie. Acum mai am alte lucruri pe care mi le doresc: vreau sa ma apuc sa studiez muzica, sa invat sa cant la chitara pe care o am de multa vreme si aveam nevoie de instructor care sa ma ajute. Era un inceput de iarna, dupa un concert "Om bun", la teatrul "Ion Creanga", zici ca la sfarsit se va fi terminat concertul cu Pasarea Colibri si eu adoram sa merg si sa stau cu ei in culise, de asta si mergeam sa fac poze, de fapt. N-am mers 100 de metri, cand, sub un felinar de pe strada, un nene avea infasurata de gat o tuba statea singur in noapte, fara sa se arate deranjat deloc de ninsoare.