L-a uimit pe Caragiale cu talentul sau si i-a furat inima dramaturgului cand ea avea doar 25 de ani, iar el 60.

S-a nascut pe vremea monarhiei, a supravietuit regimului comunist si murit la 104 ani, dupa ce a apucat sa vada si primii pasi facuti de tara sa spre democratie. A iubit muzica si si-a facut din pasiune o profesie si un crez, dupa cum ea insasi declara la aniversarea a 90 de ani de viata: "Am purtat in mine o vie curiozitate pentru toti contemporanii mei, chiar si cei necunoscuti. Sa stiti ca nimic nu dezvolta supletea cerebrala mai bine decat o Fuga de Bach si nimic nu trezeste emotivitatea ca o Nocturna de Chopin."

Intr-un discurs filmat de jurnalista Marinela Rotaru, din 11 decembrie 1987, Cella Delavrancea care implinea, pe 15 decembrie, 100 de ani, a vorbit despre muzica pe care a iubit-o, un gest pe care-l considera nedrept si ironic, intrucat ar fi preferat sa cante audientei, "ca se pare ca eu cant foarte frumos...", spunea pianista. Eu ar trebui sa nu spun nimic in fata acestor inamici care stau sa ma priveasca cat de inferioara sunt si ce nedreptate se produce in momentul asta cand eu sunt invitata sa vorbesc la Academie. Eu ce pot sa va spun? Sa stiti ca e o mare nedreptate! Un violonist poate sa-si aduca instrumentul, dar un pianist nu poate sa vina cu el in carca. (...)

Ma simt prea modesta ca sa zic ca fac parte din Academia Romana. Neavand pianul, eu trebuie sa vorbesc. Si sa vorbesc imi este foarte greu, ca ar trebui sa vorbesc de un anume autor. Si explicatia ar veni cand lumea ar auzi cum cant, ca se pare ca cant foarte frumos...

"Cand spun Bach, imi vine sa ingenunchez" Eu ma simt intotdeauana o eleva fata de nume ca Bach. Cand spun Bach, imi vine sa ingenunchez. Cand e vorba de Chopin, mi-e foarte greu sa ma explic, pentru ca acolo se ating toate sentimentele de dragoste, de admiratie, de supunere. Dar cum as putea sa explic eu asta daca n-am instrumentul? Sa stiti ca aici la Academie ar tre... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro