Pai o facusem de 30 plus, deci hello, doar nu era ceva actrita. Apoi cateva in jurul gurii, riduri de expresie sau cum le-o zice atunci cand nu vrei sa recunosti ca sunt doar niste riduri.

Apoi am luat-o de mana si m-a urmat in tacere. Era acolo de cel putin trei ani, o aruncase cineva in vara in care picase si televizorul de la etajul 10. "O sa fie putin intuneric in casa scarii, apoi o sa iesim la lumina. Si afara o sa umblam si noi pe unde umbla oamenii aia de acolo, o sa stam fix acolo, la trecerea de pietoni si o sa asteptam culoarea verde." In copilarie locuisem la casa, mergeam la bloc foarte rar, in cate o vizita, iar expresia "casa scarii" insemna pentru mine o casa adevarata, cu pereti si acoperis, si in mijlocul casei, pe o canapea sau pe un pat oarecare, era locul unde se odihnea o scara simpla, de zidarie. "Cand o sa iesim din apartament primul lucru pe care o sa-l remarci va fi ca barbatii coboara treptele mereu in fuga, ca si cand ar sustine o proba la o olimpiada, in timp ce femeile merg agale". O sa mergi perfect si n-o sa uiti asta niciodata, pana la defectiunea finala o sa mergi asa cum merg toate persoanjele care au picioare. O construisem ca sa poata lua locul meu in lume, sa se trezeasca dimineata devreme, sa se intoarca seara tarziu, sa stea jos pe scaunele reci din tramvaie, sa invete sa zbiere, sa-si dea ochii peste cap, sa pufneasca. Ce aveam eu de facut intre timp nu se poate spune, dar cert e ca ma bazam pe ea. Nici urma de teama, nici urma de angoasa. Mi-a venit sa ma duc la ea si sa o strang de gat, pana sangereaza hartie pe ochi si pe nas, dar mi se terminasera puterile paranormale pentru ziua respectiva, asa ca m-am apropiat, i-am dat bretonul din ochi si am intrebat-o de ce altceva ii e frica. Mi-a raspuns de parca i-as fi cerut sa spuna o poezie. "De nori, de soare, de masini, de vant, de respiratia oamenilor, de tusea lor, de flegmele lor, de unghiile lor, de mainile mele, de lumina, de intuneric, de prea multi oameni, ... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro