Scris de mine in luna lui februarie 1899, pentru a fi publicat prin "Monitoriu" dupa moartea mea, cu rugamintea ca ultima mea vointa si dorinta sa fie urmate tocmai cum le-am descris aici de propria mea mana, fiind inca voinic si sanatos. Alcatuind acest testament, ma gandesc, inainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neincetat si care a avut deplina incredere in mine. Viata mea era asa strans legata de aceasta de Dumnezeu binecuvantata Tara, ca doresc sa-i las, si dupa moartea mea, dovezi vadite de adanca simpatie si de viul interes pe care le-am avut pentru dansa. Zi si noapte m-am gandit la fericirea Romaniei, care a ajuns sa ocupe acuma o pozitie vrednica intre statele europene: m-am silit ca simtamantul religios sa fie ridicat si dezvoltat in toate straturile societatii si ca fiecare sa implineasca datoria sa, avand ca tinta numai interesele statului. Cu toate greutatile pe care le-am intalnit, cu toate banuielile care s-au ridicat, mai ales la inceputul Domniei mele, in contra mea, expunandu-ma la atacurile cele mai violente, am pasit, fara frica si fara sovaire, inainte pe calea dreapta, avand nemarginita incredere in Dumnezeu si in bunul simt al credinciosului meu popor. Inconjurat si sprijinit de fruntasii tarii, pentru care am avut totdeauna o adanca recunostinta si o vie afectiune, am reusit sa ridic, la gurile Dunarii si pe Marea Neagra, un stat inzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele spre a putea mentine frumoasa sa pozitie si realiza odata inaltele sale aspiratiuni. Succesorul meu la tron primeste o mostenire de care va fi mandru si pe care el o va carmui, am toata speranta, in spiritul meu, calauzit fiind de deviza: "Tot pentru Tara, Nimic pentru mine". Multumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine si care m-au servit cu credinta, iert acelora care au scris si au vorbit in contra mea, cautand a ma calomnia sau a arunca indoieli asupra bunelor mele intentiuni. Trimitand tuturor o ultima salutare plina de drag... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro