Tatal noului cinema romanesc implineste 50 de ani! Sase motive sa imi placa Cristi Puiu

Tatal noului cinema romanesc implineste 50 de ani! Sase motive sa imi placa Cristi Puiu

> Spun ca "imi place", nu ca "il admir", nici ca "il respect", desi nu exclud nici aceste ipostaze, dar sentimentul de "imi place" cred ca e mai puternic, mai cald, mai sincer, mai simplu si mai clar (in subiectivitate-mi, e adevarat) decit celelalte. Si aveau dreptatea lor, discursul romanesc despre film, cu doar citeva exceptii notabile, devenise in anii '80 un soi de delir inflamat de epitete, narcisism auctorial, onanie trista ascunsa in batista metaforei pusa pe tambalul cenzurii, motiv pentru care voci - unele importante - militau acum pentru o noua critica, desprinsa de subiectivism si de fandoselile ego-ului. Studentilor si absolventilor scolii de cinema de astazi le e teama sa le mai placa pur si simplu, ei analizeaza, argumenteaza si peripatetizeaza, de cele mai multe ori in conversatii sau texte ample, pentru care nu le mai ajung paginile unei reviste, tiparite sau virtuale, de parca a iubi este un sentiment interzis cineastilor si filmologilor, rezervat doar vulgului cinefil.

acum 30 luni (3 Apr 2017)

>

Spun ca "imi place", nu ca "il admir", nici ca "il respect", desi nu exclud nici aceste ipostaze, dar sentimentul de "imi place" cred ca e mai puternic, mai cald, mai sincer, mai simplu si mai clar (in subiectivitate-mi, e adevarat) decit celelalte. Cind am inceput sa scriu critica de film (in 1992) se purta o dezbatere mai mult sau mai putin oficiala in scoala si in afara ei, despre critica "impresionista", pe care mai ales practicienii o dezavuau. Si aveau dreptatea lor, discursul romanesc despre film, cu doar citeva exceptii notabile, devenise in anii '80 un soi de delir inflamat de epitete, narcisism auctorial, onanie trista ascunsa in batista metaforei pusa pe tambalul cenzurii, motiv pentru care voci - unele importante - militau acum pentru o noua critica, desprinsa de subiectivism si de fandoselile ego-ului.

Drumul de la o extrema la cealalta a fost rapid parcurs, iar expresia simpla "a placea" a ajuns sa fie demonetizata, ba chiar demonizata, rococo-ul subiectivitatii fiind strivit de betonul bauhausului axiologic, taxinomic, filozofic. Studentilor si absolventilor scolii de cinema de astazi le e teama sa le mai placa pur si simplu, ei analizeaza, argumenteaza si peripatetizeaza, de cele mai multe ori in conversatii sau texte ample, pentru care nu le mai ajung paginile unei reviste, tiparite sau virtuale, de parca a iubi este un sentiment interzis cineastilor si filmologilor, rezervat doar vulgului cinefil.

Pentru ca am facut o paranteza lunga si doar aparent inutila, notez rapid mai jos, fara o ierarhie anume, motivele (sau, ma rog, unele dintre ele) pentru care imi place Puiu, omul si cineastul. Deschizator de epoca, a transformat un context economic pauper in stil cinematografic, si un univers european marginal, in PR de natiune si plan cincinal de castigare a celor mai mari competitii internationale. Cinematograful lui e conceptual, dar aici e vorba de o veritabila "ratiune" artistica, adica (in)nascuta, nu adoptata, co... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro