"Remus nu se uita la mine si nu raspunde la nume. Ceva nu e in regula cu el". Marturia unei mame de copil cu autism
Iar aceasta este povestea ei: Cand avea doi ani, matusa lui Remus a venit la mine cu cateva observatii ingrijoratoare pentru ea, mama a doi copii, si nefondate, pentru mine, mama la inceput de drum: "Remus nu se uita la mine si nu raspunde la nume. Raspundea la nume dupa ce il strigam de mai multe ori si se uita la mine din cand in cand, ceea ce mi se parea normal fiindca avea doar doi ani si multi copii mici nu raspund la nume si nu se uita in ochii parintilor mereu. Ea mi-a tinut, gratuit, un curs on-line de gandire pozitiva timp de o luna, care consta intr-un singur e-mail pe zi, cu diverse teme de lucru si notiuni de psihologie pozitiva. Aici va mai dura interventia terapeutica cel putin un an, timp in care trebuie sa aiba parte si de terapie, si de insotitor la gradinita si sa il expun la cat mai multe evenimente sociale cum este teatrul (unde abia acum am reusit sa-l duc de doua ori), petrecerile cu animatii si altele.
Iar aceasta este povestea ei:
Cand avea doi ani, matusa lui Remus a venit la mine cu cateva observatii ingrijoratoare pentru ea, mama a doi copii, si nefondate, pentru mine, mama la inceput de drum: "Remus nu se uita la mine si nu raspunde la nume. Nu am bagat de seama observatiile ei, pentru ca noi locuiam cu bunicii lui, din partea tatalui, si niciunul dintre noi nu vedeam problemele astea.
Raspundea la nume dupa ce il strigam de mai multe ori si se uita la mine din cand in cand, ceea ce mi se parea normal fiindca avea doar doi ani si multi copii mici nu raspund la nume si nu se uita in ochii parintilor mereu. Apoi, am plecat cu tatal lui in concediu o saptamana, la mare, in Bulgaria, doar noi doi, unde, din intamplare, ne-am imprietenit cu o familie de romani care aveau un baietel in varsta de trei ani si cateva luni.
Aproape sapte zile am stat cu familia aceea, cu care am ramas prieteni intre timp, si am petrecut zi si noapte alaturi de copilul lor.
Izolat in propria lume
Mergeam cu el in parc si se juca singur cu pietre si bete. Pur si simplu, era un copil extrem de cuminte si izolat, care reactiona la interactiunea cu mine doar din cand in cand, cel mai mult daca primea ceva de mancare la schimb.
Cand ne-am intors din prima si ultima vacanta in care am fost doar cu sotul meu de cand l-am nascut pe Remu, primul lucru pe care l-am facut a fost sa mergem la pediatra lui. Dansa ne-a spus ca nu are nimic copilul, ca este normal sa fie asa la doi ani, si ca in momentul in care v-a incepe gradinita, totul va fi in regula. In lunile de vara nu am facut nimic, ferm convinsa ca pediatra lui are dreptate, dar pe masura ce se apropia toamna, diferentele dintre el si copiii din parc incepeau sa se vada din ce in ce mai mult. Am tot cautat informatii pana cand pediatra lui, probabil exasperata de intrebarile mele, m-a directionat catre o doctora neurolog de la policlina Titan. Am nimerit la o psiholoaga, tot... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro