Propaganda sovietica si bancnota bagata in jartiera "Cuminteniei"
Si pentru ca, intr-adevar, copiii trebuie sa invete istoria adevarata, sa incepem chiar cu adevarul legat de Brancusi: daca Uniunea Sovietica nu ne-ar fi "ajutat" sa reconstruim social tara, Romania ar fi avut acum 200 de lucrari ale sculptorului si atelierul sau din Paris, pe care acesta se oferise sa le lase mostenire statului roman. Dupa ce s-au retras inamicii italieni si germani, primii - flamanzi, in debandada si disperare, inspirand mila, iar cei din urma - civilizati si ordonati, au venit si rusii prieteni. Cea mare, mai emotiva, deja vaduva de razboi la 20 de ani, mi-a spus ca, in momentul in care a auzit primul foc de arma, i s-au inmuiat picioarele si a ramas ghemuita in bezna, langa gard, tinandu-si respiratia si rugandu-se in gand. Asa a fost istoria vie, traita de familia mea din partea mamei, pe vremea cand armata sovietica si cea romana luptau impreuna pentru independenta si industrializarea Romaniei, iar acest tip de povesti nu constituie deloc o exceptie.
>
"Copiii trebuie sa invete istoria adevarata", ne da propaganda rusa lectii, pe langa un bacsis de 100 de Euro, strecurat in jartiera "Cuminteniei pamantului". Si pentru ca, intr-adevar, copiii trebuie sa invete istoria adevarata, sa incepem chiar cu adevarul legat de Brancusi: daca Uniunea Sovietica nu ne-ar fi "ajutat" sa reconstruim social tara, Romania ar fi avut acum 200 de lucrari ale sculptorului si atelierul sau din Paris, pe care acesta se oferise sa le lase mostenire statului roman. Dar in 1951, sub un regim instalat de sovietici si avand la baza ideologia URSS, statul a refuzat oferta, iar membri ai Academiei R.P.R. Jalea, constata ca Brancusi nu poate fi considerat un creator in sculptura fiindca nu se exprima prin mijloacele esentiale si caracteristice acestei arte. 10 al sedintei din 7 martie 1951)
Dar cand spunem copiilor istoria adevarata, poate ca nici macar nu trebuie sa ne rezumam doar la cea din documente, ci ar trebui sa o spunem si pe cea din sufletele oamenilor. Dupa ce Romania intorsese armele, in 1944, au trecut pe acolo trupe germane si italiene in retragere, inamice acum, precum si trupele sovietice aliate.
Nu stiu cum ajunsesera soldatii italieni acolo, dar erau intr-o stare foarte proasta: obositi, prost echipati, cu moralul la pamant si cu liniile de aprovizionare intrerupte. Contactul cu armata italiana a ramas in memoria unui copil de cativa ani, mama mea, care astazi nu mai traieste, printr-o singura intamplare, pe care mi-a povestit-o si mie, cand eram eu copil. Flamand si cu uniforma zdrentuita, i-a rugat, cu ochii tulburi de foame, sa-i dea ceva de mancare. Pe vremurile acelea de razboi era penurie de alimente si populatia civila o ducea foarte rau, asa ca bunica i-a facut semn ca nu-i poate da. Jucarii nu avea, dar avea mama mea un motan negru, frumos si gras, la care tinea cum numai un copil e capabil sa se ataseze de un animalut. Cand a inteles ca il voia pentru a-l manca, bineinteles ca mama a... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro