>

Mi-a venit in minte acest grandios "moment" caragialian, cind - dupa victoria motiunii de cenzura prin care pesedistii au recunoscut, cinstit, ca, de buna voie si nesiliti de nimeni, si-au numit in guvern ministri de toata jena - am vazut, la televizor, lungi cozi de admiratori si admiratoare de partid in jurul lui Liviu Dragnea. Tocmai avusesera loc iuresul vitejesc de la Marasesti, batalia de la Oituz, ofensiva decisiva de la Rovine!

Lasind gluma la o parte, marturisesc, obosit, ca spectacolul de-atunci oferit de parlamentarii neo-socialismului autohton mi s-a parut, stilistic, mai deprimant decit chiar miza ridicola a intregului episod. Ce amestec de infantilism, topenie, slugarnicie, smecherie ieftina, prost gust! Ideea ca depindem de portretele adunate balos in jurul marelui conducator, de zelul lor mafiot, de plecaciunile lor libidinoase nu ingaduie nici o iluzie. Pe micul ecran se desfasura o procesiune de mediocri, o combinatie tantosa de primitivism politic, proasta educatie, calcul interesat, gelatina umana. Nu "acolada" de protocol sau de circumstanta e specialitatea noastra. Ci stampila uda aplicata pe obraz sau pe buze, mai ales atunci cind ea nu are nimic de a face cu afectiunea reala: e o perfida afirmare de sine si un semnal pentru ceilalti: "Ia priviti, ma pup cu starostele gastii, ia priviti, ma pup, la deruta, si cu dusmanii!" Nichita Stanescu, desi foarte generos, era exasperat cind tot soiul de veleitari veneau sa-i ceara "binecuvintarea", asezonata cu doua trei vorbe de lauda, rostite public: "Toti vor un pupu dulce!" si apetitul mamos ("Pupa-o-ar mama pe ea!) si injuratura mascata perfid: "Sa ma pupi...!" Nu mai vorbesc de variantele peiorative aplicate "pupincuristilor".

Firile mai rusinoase sau mai "disciplinate" inlocuiesc, mai ales in politica, pupatura directa, acaparatoare (ca aceea aplicata de Brejnev lui Honecker), cu encomionul zemos, livrat, semnificativ, "cu limba".

Cind vezi cita dragal... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro