Paradoxal, dar cand alegerile prezidentiale din Romania au fost castigate de un candidat la un scor covarsitor sau pe un val consistent de entuziasm, alegatorii au avut de pierdut in urmatorii ani. Acest paradox s-a instaurat inca de la primul scrutin de dupa 1989.

Ion Iliescu a obtinut in 1990 presedintia cu un rezultat categoric, 85,07% din voturi, pentru a deveni foarte curand al treilea cel mai sinistru conducator de stat comunist pe care l-a avut Romania in secolul al XX-lea.

In 1992, acelasi Ion Iliescu a obtinut 61,43% din optiunile electoratului, ceea ce a intarit un regim politic in care expresii precum "generatie de sacrificiu", "marea privatizare" sau "cuponiada" mascau, de fapt, furtul tot mai raspandit din activele statului.

Patru ani mai tarziu, diferenta de voturi dintre acum castigatorul Emil Constantinescu si perdantul Ion Iliescu a fost mica - doar 9 procente, dar diferenta de entuziasm a fost colosala. Un coleg care la vremea respectiva era proaspat student si-a amintit recent ca s-a imbatat atat de rau in noaptea post-alegeri, de fericire ca devenise Emil Constantinescu presedinte, incat era sa fie calcat de metrou. Dosarul Tigareta, scandalurile nesfarsite intre partidele ce formau Conventia Democrata din Romania (CDR), schimbari pe banda rulanta de premieri, o noua mineriada si, apogeul, declaratia prin care Emil Constantinescu sustinea ca a fost invins de Securitate. Un mandat care a dus aproape la disparitia unui partid istoric, PNT-CD, si la finala de cosmar din anul 2000, dintre Ion Iliescu si Vadim Tudor. 66,83% din alegatori, multi dintre ei care jubilasera patru ani mai devreme ca liderul comunist pierduse functia de sef al statului, au pus stampila in acel an pe numele sau.

Din acest punct de vedere, entuziasmul cu care a fost intampinata infrangerea electorala a lui Adrian Nastase de catre Traian Basescu, in 2004, a fost justificata.

Cu sentimentul ca este sustinut neconditionat de romani, ... Citeste intreg articolul pe romanialibera.ro