"Nimeni n-a descoperit, in ultimii 500 de ani, o metoda prin care teatrul sa devina profitabil". Vasile Ernu, in dialog cu Iulia Popovici

Pe de o parte, cred ca sistemul contractelor "pe viata" (despre care, in teorie, consider ca e bun) a fost pervertit in conditiile locale de existenta, pe de alta parte, cred ca cel mai bun teatru se face nu doar in conditii de siguranta a zilei de miine, ci si (mai ales) intr-un colectiv de oameni care se cunosc, se simt unii pe altii, au incredere unii in altii, nu sint acolo doar la job, ocazional impreuna. In plus, nu poti productiviza difuzarea - poti sa difuzezi un film la cinematograf de cinci ori pe zi (daca voiai sa stii de ce cineastii sint presionati sa faca filme cu durata de sub doua ore si de ce productii precum Sieranevada ajung asa greu la cinema, iata motivul: productivitatea salilor de cinema), dar actorii nu pot juca acelasi spectacol de cinci ori pe zi. Este exact despre ce-i spune titlul - despre o parte din scena independenta de teatru, cea pe care o cunosc cel mai bine si despre care cred ca si-a incheiat un ciclu, despre niste chestiuni teoretice pe care am incercat sa mi le lamuresc in primul rind mie, ca sa inteleg mai bine ce vad, si despre un numar de artisti de pe aceasta scena care, in opinia mea, au schimbat lucruri prin teatrul de la noi. Si anume, teatrul independent (din Romania, sa zicem) nu urmareste succesul financiar ori de public si-si isi asuma fie o functie de serviciu public, fie una de experimentare artistica (uneori, astea merg mina-n mina), in timp ce teatrul privat ofera alternative de divertisment, are un grad (mai) ridicat de conservatorism estetic si urmareste succesul financiar si de public. Iar statutul artistilor (profesionisti) exact cu asta ar trebui sa se ocupe - cu reglementarea unui sistem de drepturi si obligatii sociale (in materie de asigurari sociale si de sanatate, de scutiri, deduceri si facilitati fiscale) pentru o categorie de lucratori care traiesc din arta si pentru care, prin natura ocupatiei lor, contractele atipice sint norma, iar contractul de munca, exceptia exceptionala. Scena asta nu mai are nevoie acum de ce-avea nevoie in 2005, are nevoie de infrastructura si dotari, de retelizare si posibilitatea exploatarii/difuzarii spectacolelor, de continuitatea a ceea ce s-a construit si de posibilitati concrete de explorare a noului (printre altele, noul asta inseamna tehnologie, care e scumpa, iar noi acum producem cu resursele din URSS-ul anilor 1920, pentru un public de anul 2017), de profesionalizare si institutionalizare. Tot ce mi-as dori e o pauza de avinturi legislative (care cum vine la putere mai schimba pe ici, pe colo, doar ca, dupa peste doua decenii de legiferare, adeseori "pe ici, pe colo"-ul reverbereaza in sapte alte legi si nu mai stii ce, de unde sa iei), o analiza la nivel national asupra aplicarii si interpretarii unitare a legislatiei si un dialog intre Ministerul Culturii si Curtea de Conturi privind legislatia speciala din cultura, la care si Curtea ar trebui sa se raporteze, macar din cind in cind. E un sindrom general de "cetate asediata" in teatrul de stat, o parte din el - nascut din atasamentul fata de anumite modele artistice si neintelegerea altora, o parte - din sabia birocratiei rampante ce pluteste deasupra oricui e responsabil dintr-o astfel de institutie, acesti responsabili fiind protejati de sabia asta aleatorie exclusiv de privilegiile pe care se chinuie sa le pastreze (vorba lui Ionesco, cercul, daca-l mingii, devine vicios).

acum 81 luni (25 Oct 2017)

>

Draga Iulia, ne stim de ceva vreme, dar nu am apucat nicodata sa povestim despre perioada ta de copilarie si adolescenta.

Eu vin de la Focsani si mama de la Suceava, bunica era din Dolhasca si bunicul, de la Capu Codrului. Maica-mea si matusa-mea au o armata de veri si verisoare pe la Gura Humorului, cu care nu iese prea glorios daca punem de-o adunare familiala, fiindca eu si mama n-avem accent si stresam oamenii ca vorbim "ca la Bucuresti" (mai e si varianta "ca la televizor"). Si cu tot soiul de mistere pe care incerc sa le dezleg - de pilda, cum a plecat strabunica-mea Dida de la Cluj la ocupatia horthista, cu tot cu cele doua fete ale ei, lasindu-si barbatul ungur cu menajera cu care a trait pina la sfirsitul zilelor. Cam asta era combinatia - mobila veche mostenire de familie, femei divortate pe vremea cind nu era "la moda", "tehui de cap", "cofer", pulovere impletite in casa si bors de sfecla rosie. De la ramura focsaneana am mostenit o reteta geniala de tort de mere, de la cea de la Suceava, un retetar intreg de borsuri, tocane, muraturi si deserturi austro-ungare. In rest, adolescenta intr-un oras mic, in plina tranzitie - ce sa-ti spun, viteza cu care am vrut sa plec de-acolo si sa ajung intr-un loc in care sa nu cunosc pe toata lumea de pe strada?

Mereu am vrut sa te intreb cum ai ajuns sa fii interesata de teatru, cum l-ai descoperit si ai decis sa te dedici acestui domeniu? Pur si simplu, atunci cind am terminat facultatea, dupa ce-am stat noi, o mina de prieteni, la taclale pe-o banca de la Litere si-am decis ca nu vrem sa ne facem profesori, mi-am trimis CV-ul pe la ziare si reviste. Asa m-am trezit eu, care in patru ani de Bucuresti ma dusesem de maxim trei ori la vreun spectacol, sa frecventez intens cu precadere Teatrul National, nava amiral a scenei romanesti etc. Unde era destul de horror pe vremea aia, pe cind director era Dinu Sararu, pina si pentru o neofita ca mine - dar ca sa-nteleg de ce mi se parea (si er... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro