INTERVIU Scriitorul Bogdan-Alexandru Stanescu: "Da, totul e real. Nimic nu e real"

INTERVIU Scriitorul Bogdan-Alexandru Stanescu:

Lavinia Balulescu: Locuiesc in Bucuresti de cinci ani si am o relatie de dragoste-ura cu orasul, cu o balanta inclinata mai mult spre a doua parte. Mie mi-a placut atat sa observ lucrurile mici, dar si sa stau mult asupra materiei, sa storc din memorie toate amanuntele posibile, m-am lasat si purtat de starea fenomenala pe care ti-o da inventia pura, dar am si descris la propriu, am batut cu piciorul locuri pentru a le pune cu exactitate la locul lor de hartie. Am discutat cu cititori care mi-au vorbit despre locurile din carte, care erau si locurile lor, am vorbit cu oameni care au luat textul pur si simplu ca pe un exercitiu terapeutic, un fel de misery memoir, dar si cu cititori care mi-au vazut Bucurestiul ca pe o replica la cel al lui Mircea Cartarescu. Senzatia mea este ca folosirea numelui lui in titlul cartii vrea sa spuna ceva despre autenticitatea amintirilor, despre cat de multe adevaruri exista, despre o perioada extrem de complicata, dar am vrut sa te intreb pe tine: de ce te-ai oprit la titlul acesta? Ai vorbit anul trecut, intr-un interviu pentru Bookaholic, despre relatia ta cu biblioteca ta de mii de volume si despre "mania" de a scotoci anticariatele din toate orasele in care ajungi. Daca alti barbati ajunsi in preajma fatidicei varste de 40 de ani isi plang tineretea pe cale de duca, pe mine ma impinge in bratele disperarii ideea ca se scurteaza timpul de citit. E o alterare a lecturii care vine in urma anilor de citit in slujba altuia: cand citesc un manuscris sau o carte eventual publicabila trebuie sa ma debarasez de balastul personal si sa incerc sa identific acolo elemente care ar putea atrage un alt cititor, unul care poate nu are experienta mea literara. Cam asa merg lucrurile: in cazul lui Peixoto, ma izbesc de o situatie destul de ambigua: i-am tradus si publicat doua carti ("Nici o privire" si "Cimitirul de piane"), l-am invitat in Romania, a avut parte de expunere media, dar nu a reusit sa iasa din zona neagra a esecurilor editoriale. Am facut scoala de soferi in primul an de facultate si am picat, asa ca m-am hotarat ca nu-i de mine treaba asta. Familia mea intr-o zi de sambata, rasul sincer al bunicului meu in varsta de 91 de ani, mirosul de brad cand cobor intr-o gara de munte.

acum 39 luni (26 Aug 2017)

Lavinia Balulescu: Locuiesc in Bucuresti de cinci ani si am o relatie de dragoste-ura cu orasul, cu o balanta inclinata mai mult spre a doua parte. Am impresia ca, fara sa vrei, chiar incarcand povestea cu tot felul de detalii ale unei lumi sumbre, ai "desenat" orasul atat de uman. A trebuit sa vizitez de curand locurile din Berceni pe care le-am scos din amintire cand am scris cartea asta. Nu eram singur, ci insotit de un tip mai tanar (nu stiu cu cat mai tanar, banuiesc ca avea vreo zece ani mai putin decat mine), fotograf, pe care l-am plimbat dinspre Crematoriul din Tineretului inspre Parcul Copiilor, apoi in spatele blocului unde am crescut, cu un detur mic pe strada Stoian Militaru, unde era (inca este) scoala 111. Da, au ramas locuri neschimbate (in spatele blocului inca se vede conturul portii de fotbal pe care-l zgariasem noi cu un cui), ce a disparut e copilul care le privea atunci. Au disparut, bineinteles, alimentarele, aprozarul, magazinele de mobila si au fost inlocuite de banci sau farmacii.

"Copilaria lui Kaspar Hauser" (Editura Polirom) e si nu e roman, e si nu e un volum de proza scurta. Stiu, pe coperta cartii scrie ca "toate aceste variante sunt corecte si, in acelasi timp, departe de a descrie cu exactitate". Oricat de neimportanta ar fi nevoia de a pune o scriere intr-o categorie, tu, daca ar trebui, in care "cutie" ti-ai aseza cartea? Dupa mine, asa cum am mai spus/scris, e un poem, unul epic, o extensie narativizata a celor doua volume de poezie pe care le-am publicat. Mie mi-a placut atat sa observ lucrurile mici, dar si sa stau mult asupra materiei, sa storc din memorie toate amanuntele posibile, m-am lasat si purtat de starea fenomenala pe care ti-o da inventia pura, dar am si descris la propriu, am batut cu piciorul locuri pentru a le pune cu exactitate la locul lor de hartie. Deci ajungem de unde am plecat: e roman, e proza scurta, e poezie. Pe mine m-a preocupat enorm calitatea stilistica a cartii, ... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro