INTERVIU cu omul care a adus cartea 15 ani. Dan C. Mihailescu: "M-am risipit cu o placere sinucigasa in gazetarie si literatura"

INTERVIU cu omul care a adus cartea 15 ani. Dan C. Mihailescu:

N-ar trebui sa fie nimic aparte cand un oarecare critic si istoric literar acorda un interviu unei perechi de ziaristi de revista. El era omul care venea mereu cu pusca pe umar, care bea in fiecare zi cate-un litru de tescovina sau de rom, care cand era Anul Nou iesea in strada si tragea focuri in aer, omul care repara pusti belgiene si la care venea pana si ministrul Agriculturii, Mihai Dalea. Toti golanii din cartier castigau intre 5 si 25 de lei taind gaturi de curci, de rate, de gaini. Atunci a fost finalul traiului meu pe orizontala, in mahalaua aia superba pe care-am evocat-o de mii de ori, cu batai, cu tigani, cu adultere, cu frenezii, cu bucurie colectiva, cand toata lumea isi facea Craciunul si Anul Nou pe strada si era un fel de sarbatoare dementa in care toti inselau pe fiecare, dar fiecare ajuta pe fiecare. Si, brusc, de unde aveam veceul la 10 metri in fundul curtii, de unde iarna ieseau pe zapada alba niste ghiorlani, niste sobolani enormi pe care-i impusca bunica-miu si ii vedeam cum se rotesc in aer si lasa sange pe zapada, am ajuns la veceul din casa. Atunci, in '67, tot copilul ala dinauntrul meu care era complexat de saracie, de faptul ca ne spalam in lighean, ca incalzeam apa, ca n-am avut niciodata un tablou - pana la 18-20 de ani - ca n-am avut o biblioteca, necum piane si alte lucruri de-astea, copilul sarac, fara tata, obez, acneic si balbait, a ajuns la bloc. M-a luat de mana, era imbracata cu o rochie alba evazata din crep, eu intr-un spielhosen alb, si m-a dus pana in fata caderii aleia de apa, spunandu-mi ca trebuie sa ne omoram, ca asa nu se mai poate, ca nu ne iubeste nimeni, ca nu ne doreste nimeni. Asa am ajuns la domnul Burlacu de la Casa Scanteii si-am intrat in burta unui ziar, la calandru, la zetarie, cand se culegeau literele de plumb, cand se puneau randurile de plumb in rama paginii care se lega cu sfoara, pana la rotativa care "scuipa" in draci zeci de mii de ziare. Am taria sa spun ca Securitatea a continuat cu noi reeducarea de la Pitesti din anii '50, reeducarea de la Aiud din anii '60, reeducarea perversa a lui Ceausescu de dupa '68, in sensul in care, dupa 1977, disparand cenzura, unii scriitori au fost obligati sa devina cenzori. Eu mi-am ofilit multi prieteni in urma cu niste ani, cand am scris negru pe alb ca "in toti anii de dictatura nu am dat mana cu absolut nimeni fata de care, cu exceptia mamei, sotiei si fiicei mele, sa nu plec de la ideea ca poate fi un colaborator al aparatului represiv". M-am deprins sa fac o ierarhie, fie ea si subiectiva, a vinovatiei, fiindca a aparut o cazuistica ametitor de diversa de motivatii, tipuri de angajament, in functie de contexte si subtexte incredibil de variate. De felul meu, sunt agorafob - unii mi-au spus ca e o vanitate exacerbata, ca nu suport sa ma vad in multime, ca nu vreau sa fiu alaturi de altii, ca n-am citit Paulo Coelho tocmai fiindca il citeau sute de mii de persoane. Totusi, slava Domnului!, scopul scuza mijloacele, asa ca n-am inteles niciodata de ce Ion Iliescu si ai lui n-au recunoscut: "Am luptat simbolic, am conspirat un pic, am avut voie si de la americani, si de la rusi, kakaia prablema? Secretara de partid, Rodica Florea, cea care ne-a adus timp de 10 ani, pe convocator, la adunarile de partid, a venit si a spus: "Danut, copiilor, toata lumea la ora 14.00 in Piata Universitatii! Eu ma vaitam de Iliescu, de rusi ca sunt pe noi, de Mineriade, ziarul "Adevarul" si oamenii lui Dumitru Tinu, de "Romania Mare" a lui Vadim... Asta le si predic acum elevilor de liceu, care sunt deprimati, extenuati, descurajati, care cred ca societatea n-are nevoie de ei: "Daca sunteti blazati sau disforici, stati, fetii mosului, un sfert de ora intr-o sala de asteptare la doctor, ori pe holurile unui spital de urgenta". Mi-am amintit de anul mortii lui Mircea Scarlat, primul optzecist care a fost ingropat in soclul acestei generatii, apoi de hiperactivul Marian Papahagi, oameni care duduiau de proiecte si carora, in inconstienta mea de atunci, le-am spus "mai incet, bre, ca parc-ati intrat in anul mortii". Adevarul e ca, intre altele, ma laud cu o spontaneitate care vine din faptul ca pana la 15-20 de ani am fost o natura profund introvertita, un om de vizuina, de barlog, tacut si monstruos de complexat, care insa, in acest timp, si-a rulat toate raspunsurile si intrebarile.

acum 49 luni (12 Dec 2015)

N-ar trebui sa fie nimic aparte cand un oarecare critic si istoric literar acorda un interviu unei perechi de ziaristi de revista. Mai ales cand exista deja cateva zeci de alte interviuri ample, texte autobiografice si multe momente introspective conjuncturale. Genul acela caruia i se citeste in clar bucuria undeva, deasupra obrazului stang, atunci cand simte ca se achita de responsabilitatea de a darui carti. Care stie si el ca nu e o responsabilitate adevarata, dar macar e o placere pe care si-o poate permite si de care abuzeaza fara cumpanire. La o chestie, si gesticulatia aceasta ospitaliera, freamatul permanent pentru confortul oaspetilor ori blandetea aproape paterna cu care-si dozeaza fiecare raspuns, fiecare divagatie explicativa sunt atat de normale incat n-ar trebui nici macar mentionate. Totusi, iata ca scriem toate lucrurile acestea, iar dumneavoastra le cititi si, trebuie sa recunoasteti, le apreciati macar un pic, acolo. Mihailescu, omul care a adus cartea (ianuarie 2000 - decembrie 2015), aproape inconfundabil prin normalitatea sa, aproape ostentativ de calduros, oricum afabil, marinimos si nostim, de-a dreptul coplesitor prin naturaletea cu care isi prezinta simplitatea studiata. Mihailescu n-are nimic special - si toate argumentele ne duc in directia asta - nu inseamna decat ca noi, cu toate patologiile noastre iminente, am cam uitat ce ne trebuie ca sa redevenim normali. Uite, ne cam trebuie si un astfel de interviu.

Ati vorbit mult despre locurile copilariei, despre mahalaua bucuresteana de langa soseaua Giurgiului. Dumneavoastra participati la viata sociala de mahala?

Eram un copil crescut fara tata - ai mei au divortat cand eu eram de 3 ani - si am avut dupa aceea inca patru tati, dar asta pana la 25 de ani. Asadar, eram crescut fetitos de bunica-mea, de mama si de o matusa, Marica, unguroaica din Miercurea Ciuc. Nu saream garduri, nu ma jucam cu baietii, numai cu fetitele, aveam si un pa... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro