>

Amandoi se intreaba usor ingrijorati peste ce or sa dea in gara Keleti, principala gara din Budapesta si destinatia noastra. Imediat am fost inconjurat de multi altii, care voiau sa primeasca si ei ceva.

Mi-am amintit de o experienta similara, intr-un cu totul alt colt de lume: in Etiopia.

Cu o zi inainte aflasem de la Simon Erno, purtatorul de cuvant al Inaltului Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite, ca refugiatii din gara Keleti s-au mutat in subteran, la intrarea in statia de metrou. De pe peron cobor cele cateva trepte inspre statie si ma lovesc de un lant de politisti si de un gard care le impiedica oamenilor accesul in gara. Printre zabrele, un pusti de vreo opt ani imi zambeste si imi face cu mana.

Tabara refugiatilor de la Keleti se intinde de jur imprejurul garii: pe trotuar, pe scari, in statia de metrou. Cateva mii de oameni, cu toate posesiunile lor de pe lumea asta: cateva paturi si haine, si, in cazurile fericite, un cort. Voluntarii de la UNHCR si Migration Aid, dar si simpli locuitori din Budapesta, impart creioane colorate copiilor, le canta, ii sterg cu servetele umede si ii duc la spalat in singurul loc in care pot face asta: o cismea din statia de metrou.

De jur imprejurul garii e plin de jurnalisti, dar si de alte grupuri de refugiati, care se inghesuie in cafenelele si mini-marketurile din jur ca sa isi incarce telefoanele si sa mai ia provizii.

Intr-una dintre aceste cafenele, ziua incepe cu un scandal: o activista suparata urla la angajati si la politistii din jur. Un trecator imi traduce: femeia e suparata pentru ca localul nu le mai permite refugiatilor sa isi incarce telefoanele fara sa cumpere ceva inainte. Cateva ore mai tarziu, majoritatea localurilor din jur adoptau aceeasi politica: nu mai permiteau accesul la prize, wi-fi si toalete nimanui, client platitor sau nu, sau o faceau doar contra unei taxe. Cateva mii de oameni, majoritatea barbati, se strang in ... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro