Dupa ce imblanzesti Dunarea

Dupa ce imblanzesti Dunarea

Ca, daca am indrazni sa facem asta, Dunarea s-ar deschide si ne-ar inghiti "ca pe sfinti" (nu stiu de ce, dar fix asta imi spun), ne-ar molfai si ne-ar ascunde in stomacul ei imens de apa adanca. Zidurile amarate, mutate pe insula Simian, si pe care le admir uneori pe ascuns ca pe niste oseminte, imi amintesc de cladirile de sub ape. N-o sa te mint: o sa murim Zeitati minuscule si nemuritoare Tine minte viitorul Teoria cafelei Pe Lavinia Balulescu o gasiti si pe Ferma de ganduri.

acum 52 luni (5 Oct 2016)

>

Bine, nu chiar o gaura, ci mai degraba o adancitura, ceva ce fizica mea nu poate sa explice, e impotriva tuturor legilor, si totusi e acolo. Sunt in tren cu maica-mea, e miez de toamna, am primit locul de la geam si ma holbez. Circulam lent, paralel cu Dunarea, si ma uit cu groaza la apa bolnava, galbena, ingrosata ca un sos, o apa furioasa, din care ies maini, vreascuri sau corpuri straine. Privesc cu mila cate un barbat aflat pe mal, care-si tine sapca pe cap cu mana, sa nu i-o ia vantul: n-as vrea sa fiu in locul lui, asta e sigur. Am putea sa oprim trenul si sa valsam pe suprafata pufoasa, imbracati ca de Revelion. Ca, daca am indrazni sa facem asta, Dunarea s-ar deschide si ne-ar inghiti "ca pe sfinti" (nu stiu de ce, dar fix asta imi spun), ne-ar molfai si ne-ar ascunde in stomacul ei imens de apa adanca. Vad pentru prima data de aproape ecluza de la Portile de Fier 1. Cuvantul "ecluza" imi suna ca un soi de bezea care crantane in dinti, ceva bun de mancat la desert, o chestie faramicioasa si dulce. In fata ochilor mi se prezinta un hau de ciment care urmeaza a fi locuit de apele Dunarii. Acolo, pe fundul apei, e o tristete enorma si o singuratate pe care nimeni niciodata n-ar trebui s-o cunoasca.

Despre singuratatea de pe fundul apei aflu tot in primii ani de viata, atunci cand mi se spune povestea insulei Ada Kaleh. Zidurile amarate, mutate pe insula Simian, si pe care le admir uneori pe ascuns ca pe niste oseminte, imi amintesc de cladirile de sub ape. Ma inspaimanta gandul ca, asa cum am citit prin vreun ziar, daca se va rupe barajul, Severinul se va inunda pana la etajul cinci al Hotelului Traian, apoi vom disparea si noi, iar altii vor invata povestea noastra la orele de istorie.

Ani mai tarziu, sunt pe malul apei, intr-o zi de vara, in care ochii dor din cauza apei sclipitoare. Privim nepasatori barajul, in timp ce ne intoarcem de pe o parte pe alta la plaja. Distanta enorma pana pe celalalt mal, care in trecut a insem... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro