DRAGOSTE MODERNA Pe copilul nostru o sa-l cheme Jimi Hendrix-Munteanu!

DRAGOSTE MODERNA Pe copilul nostru o sa-l cheme Jimi Hendrix-Munteanu!

Asa m-a cunoscut Victor si, desi e foarte greu spre imposibil de crezut ca suma asta de "-isme" a contat mai mult la bursa seductiei adolescentine decat canonicii jeansi franjurati, post-punk si machiaj dark, s-a indragostit de tot de mine. Sau de rocker batran, intepenit in nostalgii si cover-uri dupa Led Zeppelin, care canta in taverne soioase, bea votca si bere amestecate si povesteste cum ar fi putut fi el mai bun decat Hendrix daca Dumnezeul rockerilor nu ar fi hotarat ca el sa se nasca in Romania. Ora de latina incepuse si mi-am dat seama ca foarte probabil profesoara trecuse pe langa noi, avand catalogul si pe Cicero sub brat si nu ne-a zis nimic, desi toata ora m-a scos la tabla ca sa analizez ablativele si am rosit de fiecare data cand imi aminteam de Victor. La bal, am ajuns flancata de doua prietene si aveam de gand sa ramanem putin, mai degraba cat sa spionam daca liceul cu nume de mare domnitor face fata liceului nostru, plin doldora de medalii si premii. Au intrat pe scena Victor si formatia lui si au inceput sa cante toate piesele cunoscute de generatia parintilor nostri si de multi dintr-a noastra. Mi se parea o prostie uriasa si i-o repetam de nenumarate ori si lui, si parintilor lui din ce in ce mai terifiati de apropierea datei de plecare.

acum 94 luni (15 Feb 2015)

>

Si sa ramana, insa, iubiri autentice.

Am fost o liceana perfect cuminte: cu aplecare spre invatatura mult peste firescul traitului, cu lecturi haotice si, de cele mai multe ori, ostentative, cu demonul ambitiei de a nu rata vreo olimpiada nationala sau vreun concurs mititel de orice. I-am iubit pe toti tuberculosii lumii, mai ales pe Cehov si pe Kafka si mi-am petrecut multe sambete tarata in labirintul sintaxei latine. Am tradus Cicero cu bucuria clandestina a adolescentilor care isi ard podul palmei ascunzand prima tigara, dar si cu o forma de mandrie feminina a devenirii mele bizare. Iar inadecvarile mele curioase nu se opreau aici: imi purtam parul lung in impletituri kareniene in varful capului, intr-o combinatie de Iulia Timosenko lirica si o milady chiuita a unui liceu de provincie.

Nici hainele nu ma preocupau cum se cuvine ori poate ca ma preocupau prea mult: in razboiul minte contra trup, mi se parea ca ar trebui sa arat mai degraba ca o purtatoare de minte decat de corp, asa ca alegerile mele vestimentare erau menite sa acopere toate semnele infemeierii. Si avea dreptate, deasupra rochiilor mele lungi si fosnitoare, albastre ori in culori pamantii, de parca tot Woodstock-ul s-ar fi mutat in urbea bucovineana, aveam salurile multor "-isme": eram feminista mai degraba declamativ atunci, ecologista, manierista pacifista, cultural-relativista.

Asa m-a cunoscut Victor si, desi e foarte greu spre imposibil de crezut ca suma asta de "-isme" a contat mai mult la bursa seductiei adolescentine decat canonicii jeansi franjurati, post-punk si machiaj dark, s-a indragostit de tot de mine.

Eram in clasa a X-a si adunasem cu ravna niste premii literare mici, dar care mi-au adus un soi de celebritate in liceu. Regizasem o piesa, in care imi distribuisem demiurgic colegii si capatasem o specie bizara de teribilism intelectual. Paseam, deci, tantos pe coridoare si imi purtam noile ispravi lirice ca pe un balon albast... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro