Draga mea din Vaslui, iti povestesc despre bestia din viata mea. Si despre judecata care n-a fost
Ce iti doresc din suflet este sa nu lasi zeci de ani ca sa intelegi ca, in povestea asta teribila pe care o cari acum in mintea si in inima ta, in povestea asta cu multe personaje oribile, esti singura indreptatita sa lupti si sa ai parte de fercire. Mii de cuvinte ne-au fost transmise din partea celor care au inteles nevoia de a i se face dreptate tinerei, de a avea parte de un proces in care sa nu mai inghita umilinta. As vrea sa le multumesc din inima si sutelor de oameni care, de sambata, atunci cand am scris despre acest caz pe blogul de pe adevarul.ro, mi-au transmis mesaje atat de incurajare, cat si prin care isi ofereau sprijinul de orice natura pentru copila din Vaslui. Mi-as fi dorit sa nu fie nevoie de disperare, de o deznadejde uriasa, de un sentiment incredibil de neputinta, de umilinta si frustrare in fata legilor tarii in care imi doresc, ca multi dintre voi, sa traiesc.
E o amintire pe care n-am reusit, atunci, la noua ani, s-o sterg nici cu lacrimi, nici cu disperare, nici cu teama, nici cu joaca, nici cu povesti, nici cu desene animate, nici cu vorbele mamei, nici cu 25 de ani pusi peste ea, nici cu scari. Cu acele scari multe, multe, pana la etajul opt, pe care le-am urcat intr-o goana nebuna, c-o groaza cum nu banuiam ca exista. Dar banuiesc ca si tu, ca si mine, jucai sotron, sareai ata, jucai ascunsa, erai vesela, mergeai la scoala, aveai o droaie de prieteni. Imi era groaza sa urc singura in cusca aceea semiluminata, care sa ma duca acasa, la etajul opt. Dar, la noua ani, gasisem solutia sa-mi infrang teama, asa ca imi facusem o strategie ca sa nu urc pe scari de zeci de ori pe zi, cat tot intram si ieseam din casa la joaca si invers. Imi vanam vecinii care intrau in bloc sau asteptam in casa scarii pe cate unul si asa mai urcam si eu cu liftul unu, doua, cinci sau cate etaje puteam langa ei. Am topait bucuroasa cateva trepte care duceau spre cusca aceea cu buton, am apasat sa vina si ma uitam sa vad cine-i vecinul acela erou care ma va urca macar un pic mai aproape de casa. A fost, spre groaza mea, un psihopat, care soptea ceva apropiindu-se de mine. Iar eu, copilul acela care puteam sa tip de o mie de ori pe zi din fata blocului la mama, la etajul opt, sa-i cer orice, eu, copilul acela care habar n-avea ce inseamna teroarea, eu, fata care era mai baietoasa decat baietii, am inghetat.
Draga mea, fila mea de jurnal nu seamana nici pe departe cu a ta. Nu seamana pentru ca, in toata nenorocita aceea de zi pe-nserat, eu am avut noroc. Am avut noroc de un zgomot venit chiar in secunda in care blestemul urma. Din bloc sau de afara sau de la Dumnezeu. Un zgomot care l-a speriat, m-a lasat o secunda din maini si am putut fugi, cu toata disperarea pe care un copil o poate simti, pe scarile de dupa lift. Si am ascuns totul o zi, doua, trei, pana cand eu, copilul acela care se zbantuia mereu pe-afara, nu mai ieseam la joac... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro