De regula, cand se vorbeste despre comunism in cheie personala, ca despre o poveste de viata, sunt aduse la suprafata si amintiri culinare: Eugenia, batonul de ciocolata cu rom, micii de 1 mai si 23 august, vinul pelin sau apa minerala Aurora ori racoritoarea Cico. De aceea vorbim, dincolo de evenimentele istorice propriu-zise, de epoca dictaturii proletariatului inclusiv in termenii antropologiei culturale. Italienii de azi, oricat ar fi de nemultumiti de politicienii lor, nu servesc pizza a la Mussolini, asa cum nici nemtilor nu le trece prin minte sa faca un meniu din vremea razboiului.

Memoria istorica este suficient de prezenta pentru a cenzura reclama de orice fel. La fel, Anglia nu invita turistii in patria lui Jack Spintecatorul, cum nici Statele Unite nu se promoveaza drept locul unde fiecare poate avea o arma pe care o duce la scoala. Tot in mult incercatul Est auzim vocile vehemente ale nostalgicilor, ale negationistilor crimelor comunismului, ale intelectualilor care tin sa sublinieze diferenta dintre ideologie si macelul comis in numele acesteia, aducand aminte ca inclusiv capitalismul are multe vieti pe constiinta si ca, la urma urmelor, cam toti avem o vina de un fel sau altul, ca nimeni nu este fundamental inocent. Oare de ce asociatiile din industria alimentara nu ar promova si alte delicii ale dictaturii? De exemplu: carnatii de Jilava, ciorba de burta de Pitesti, slanina de Aiud, palinca de Gherla, bulzul de Sighet, tocana de Ramnicu Sarat, saramura de Poarta Alba sau placintele de Mislea. La asa bogatie culinara, ar fi si pacat sa ne prezentam doar ca tara lui Dracula si Ceausescu. ... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro