>

Dar ma ruga pe mine sa citesc cartea respectiva si sa-i povestesc mai apoi tot ceea ce el uitase. Pina a reusit sa-mi formeze, nu numai deprinderea de a citi, dar acel drag enorm de a te retrage din cotidian, in universul literaturii. Se fac sondaje, se vorbeste, se da din cap, se ofteaza, toate acestea ajungind la aceeasi concluzie: "tinerii de azi...".

Exista deja un consens general: din cauza ca azi exista mai multe distractii decit aveam "noi" pe vremuri, cititul a ramas undeva la capitolul optional si, mai grav, ca pare, copiilor, desuet.

Cum refuz sa cred in generalizari si cum nu pot accepta ideea ca "tinerii de azi" sint o cu totul alta specie, o specie din care s-a extirpat dorinta lecturii, de cite ori prind cite un prichindel, sau de cite ori vorbesc cu parinti, strecor intrebarea: cum stati cu cititul? Cei mai multi "se roaga" de copii sa citeasca, sau altii ii obliga. Sint foarte putini cei constienti ca trebuie sa le insulfe dorinta voluntara de a citi. De la ora 3 dupa amiaza isi facea un ceai, se aseza in fotoliul verde de linga biblioteca, si incepea sa citeasca. Pentru mine era, in primul rind, o imagine de liniste si siguranta: orice s-ar fi intimplat, aceea era ora cind, zilnic, se petrecea acelasi lucru. Imi doream sa stiu sa citesc pentru ca atunci cind citea, bunicul parea ca intra intr-un alt univers. Pe cind dadea paginile, suridea sau se incrunta, parind ca intre copertile cartii se petrece o alta realitate, la care care nu aveam inca acces, dar pe care vroiam sa o cunosc cit mai repede (ca sa vad cu cine "vorbeste" bunicul). Citeam pentru ca il vedeam pe el citind, pentru ca vroiam sa am parte, si eu, de aceeasi bucurie si liniste, de acelasi mister care se petrecea in cartea lui, iar mai apoi, pentru ca vroiam sa-i povestesc ceea ce el pretindea ca uitase, fapt ce ma facea sa ma simt un partener real de discutii (desi aveam 7 ani). Ma asculta fascinat, punea intrebari, facindu-ma astfel sa judec, sa cuno... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro