Cazul Barbulescu va reprezenta punctul de plecare pentru multe discutii care se vor purta, de acum incolo, pe tema monitorizarii salariatilor la locul de munca. CEDO a stabilit ca salariatului Barbulescu, dat afara de angajatorul sau, dupa ce i-au fost urmarite conversatiile private purtate de salariat de la locul de munca, i-a fost incalcat dreptul la viata privata.

Judecatorii CEDO au considerat ca instantele romane au gresit cand au judecat cazul Barbulescu, pentru ca nu au pus deloc in balanta dreptul salariatului la viata privata si interesul angajatorului sau, ca sa vada daca exista un real echilibru intre cele doua. Dar, inainte ca statul sa-si faca datoria in apararea dreptului la viata privata, fie prin intermediul instantelor care judeca astfel de cauze, fie prin intermediul unor legi, e important ca angajatorul sa se asigure el insusi ca e respectat dreptul salariatului sau.

Ca sa intareasca aceasta idee, judecatorii CEDO au punctat care ar fi conditiile pe care trebuie sa le bifeze orice masura de monitorizare a angajatilor la locul de munca: salariatul trebuie sa afle dinainte de faptul ca s-ar putea sa fie monitorizat si asta presupune inclusiv sa i se aduca la cunostinta ce presupune monitorizarea ce se monitorizeaza si cat de mult se intra in viata privata a respectivului: CEDO subliniaza ca e o diferenta intre a urmari cantitatea de comunicari transmise de X si continutul acelor comunicari; angajatorul trebuie sa aduca motive legitime pentru care face asta si mai ales pentru care vrea sa vada continutul mesajelor trimise de un salariat de-al sau, de exemplu; spre exemplu, el trebuie sa aiba garantia ca angajatorul sau nu are cum sa acceseze continutul convorbirilor sale (sau sa fi stiut de la bun inceput ca se va intampla asta).

Pentru ca un caz precum cel al lui Barbulescu sa nu se mai intample si Romania sa nu mai ajunga din nou la CEDO pentru astfel de neglijente, instantele de judec... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro