>

Popasul obligatoriu in Kandahar - si nu numai acolo, ci si in toate popasurile de pe drumurile matasii, mirodeniilor si mortilor de tot felul - era, fireste, intr-un hotel-han-ceainarie-loc de intalnire, in marginea pietii, cladire oarecum noua, dar, cu siguranta, ridicata pe ruinele unui fost caravanserai al carui stramos gazduise camilele, caii, magarusii caravanelor ce s-au preumblat de secole in acest punct cheie de trecere intre Asia profunda, India si lumea araba... si asta pentru orice cumparatura demna de acest nume si care trebuia sa se lase cu un rezultat ce sa nu jigneasca memoria strabunilor chemati martori intru cinstea partilor si a calitatii lor de comercianti cinstiti si integri.

Dar, putin mai retras, era un colt unde oaspetii de seama erau invitati de negutatorii batrani si atoate stapanatori in locul unde totul s-a vandut si s-a cumparat de milenii, pentru ceremonia cafelei. La fel de importanta, deoarece era facuta dupa reguli imuabile precum ceea ce aveam sa vad si sa invat in Japonia sacra, alaturi de ultimul mare maestru al Ceremoniei Ceaiului.

Ca si in Japonia Sogunatelor, invitatia aceasta insemna acceptarea in cercul sacru al spatiului ritual - familie, templu, caravanserai sau han - perioada in care erai inviolabil, ti se ofera ce era mai bun si, mai ales, ti se garanta viata si proprietatea cu viata celor care te invitau si a clanurilor din care faceau parte. Calauza mea, cu o plecaciune adanca, l-a dat sefului negustorilor, cel mai batran, atat de batran incat parea translucid sub turbanul sau de culoarea peruzelei. Omul a luat cutiuta, a privit-o cu atentie, pesemne ca a recunoscut ceva din desenul floral, si-a plecat capul in fata ei in semn de respect si a spus ca vrea sa se duca acasa, iar eu sa stau si sa astept caci voi primi un raspuns.

Intre timp, imi spunea calauza mea cu un glas schimbat de emotie si parca cu teama, batranul lasase porunca sa se aduca serviciul sau de argint si sa s... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro