>

"Nu inca un roman despre cancer", exclama cititorul indaratnic si ipohondru dupa ce deschide cartea "Cel care cheama cainii", de Lucian Dan Teodorovici. De fapt cititorul se teme ca fara sa vrea va descoperi in el aceleasi simptome, ca le va descoperi in cei dragi lui, ca-si va reaminti durerile altora, pe care i-a cunoscut si care au fost rapusi. Va reveni la ea peste o saptamana, cu forte noi, decis sa o inchida oricand, hotarat sa-i dea o sansa, ca atunci cand se uita la un film horror cu o mana la ochi si cu cealalta pe telecomanda, pregatit sa schimbe canalul daca apare monstrul in cadru. In schimb, autorul isi spune povestea cu un soi de indignare combinata cu un anume simt al umorului, fara bravada, cu mult calm, cu o caldura "negandita", neconstruita, ci iesita pur si simplu dintr-un soi de acceptare a realitatii.

Fara sa incerce sa-si expuna propriile dureri si traume, descrise doar in treacat, puse mai mereu in paranteze, scriitorul noteaza in timp real cele mai interesante intalniri, personajele si semnele pe care viata i le aduce inainte. Si toate acestea, puse cap la cap, construiesc un parcurs atat de adanc si de natural in acceptarea unei boli. In loc sa traga cu el cititorul in haurile disperarii, autorul isi gaseste momente sa-i zugraveasca pe cei care i-au fost alaturi, sa faca glume pe seama propriei stari (cum ar fi ca poate acum va reusi sa slabeasca), sa-si analizeze prezentul cu cat de multa obiectivitate poate avea cineva in asemenea momente, ba chiar sa continue sa faca asocieri intre vis si realitate, intre metafora si viata, sa traga linii, sa uneasca puncte, sa construiasca sensuri.

Cum ar fi de exemplu un barbat care tocmai a fost operat de cancer si nu va mai putea vorbi niciodata, dar are mereu cu el un caiet in care a notat toate formularile posibile. Tot ce trebuie sa faca este sa deschida o anumita pagina si sa indice spre o anumita propozitie pentru a conversa: ce bine ca s-a oprit ploaia. Sau o bat... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro