Cum traiesc romanii de azi sentimentul solidaritatii? Teoretic - si retoric -, primul raspuns se refera, de obicei, la solidaritatea nationala. Buni sau rai, de dreapta sau de stinga, saraci sau bogati, mai mult sau mai putin onesti, dar romani. Dinaintea trecutului "eroic si martir", a "barbarilor de tirani", a sarmalei stramosesti si a cintecelor de dor si jale, ne desteptam, ca la un semn, din "somnul cel de moarte" si stam uniti, umar la umar, cu lacrimi in ochi: "Pe-aici nu se trece!" Iar cei dintre noi care sint gata de sacrificiu ne plac mai curind ca statui si ca portrete de manual. In timpul vietii ne cam irita: sint prea radicali, n-au simtul relativitatii, nu vor sa priceapa ca "nu dau turcii", ca lucrurile se pot aranja si altfel, ca e o prostie sa te lupti cu morile de vint. Romanul ezita, metafizic, intre glorificare de sine ("am pazit hotarele crestinatatii ca sa-si faca aia catedrale") si dispret de sine ("ca la noi la nimenea"). Cind nu se mai poate baza pe compatrioti, el vizeaza solidaritati cosmice: codrul, "muntii mari", "stelele faclii", "pasarele mii" si, in general, "ce-i mai mindru pe la noi".

Solidaritatea nationala odata "depasita" (ca simpla materie prima pentru declaratii festive), facem cunostinta cu tot soiul de alte solidaritati, cochete, dar trecatoare. Iata, de pilda, solidaritatea politica: adeziunea de partid, care fragmenteaza comunitatea autohtona in ireductibile tabere dusmane. Pesedistul dirz, taranistul melancolic, pedistul volubil, liberalul liberal si peremistul otelit (si "reamenajat" in stilul Codrin sau Olguta) cultiva solidaritatea ca pe un triumfal "spirit de corp", straduindu-se sa-si scoata concurentii din perimetrul natiei: fiecare reprezentant al partidei adverse e portretizat ca antiroman. Tara pare o confederatie de grupari suspecte, ocupate sa submineze interesul national. Campionul xenofobiei bastinase zice de rau de unguri, de evrei, de tigani, de americani, de "colonistii" bruxellezi, dar mai ales... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro