>

Portretele il arata de o rara frumusete: fotografiile, mai putin romantice, au totusi ceva tragic in expresia lui, poate din lunga ereditate incarcata a Wittelsbachilor, dar poate dintr-o presimtire a marii inadecvari spre care se deschidea viata lui. Nu avea optsprezece ani cand debarca in Grecia, de pe nava Majestatii Sale britanice Madagascar, insotit de 3500 de soldati bavarezi si trei ministri, din care unul se distinsese in Bavaria natala taind deficitul bugetar cu atata succes, ca dusese pe culmi impopularitatea monarhiei. Printul Otto Friedrich Ludwig de Bavaria, pe care grecii aveau sa il cunoasca sub numele de regele Othon, descindea astfel in tara de pastori si pescari, cu cativa latifundiari, destui turci si multi analfabeti, si care era mult mai mica decat Grecia de azi, ce sa mai vorbim de teritoriul intins din Imperiul Otoman in care locuiau greci (Atena avea cateva mii de locuitori, in vreme ce comunitatile grecesti din Smirna - Izmirul de azi - sau Alexandria aveau sute de mii). Trebuise sa promita marilor puteri ca nu va face razboi cu Imperiul Otoman si nu va ajuta iredentismul grecilor de acolo: in schimb, i se promisese un mare sprijin pentru finante care nu s-a materializat niciodata pe de-a intregul. Ministrii lui germani s-au apucat sa construiasca o birocratie, acel serviciu civil pe baza de merit si autonom fata de interese private care e chintesenta modernizarii occidentale si marcheaza trecerea - in cuvintele economistului de premiu Nobel Douglass North - catre o lume guvernata de relatii impersonale, singura in care economia de piata infloreste. Patura educata greceasca insa consta in cateva sute de familii si clanuri catusi de putin pregatite pentru a se trata impersonal, si trei partide, fiecare gravitand in jurul unei ambasade a carei clientela o constituiau: partida rusa, partida franceza si partida britanica. Programul era tot acela: au mutat capitala din Peloponez la Atena, capitala antica, unde in 1837 deschideau o un... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro