Odata cu aderarea Finlandei, Suediei si, mai tarziu, a Estoniei, Letoniei si Lituaniei la Uniunea Europeana, statele din regiunile invecinate au fost nevoite sa isi raporteze politicile de dezvoltare la cele ale statelor nordice si baltice, state membre ale Uniunii Europene, mai ales incepand cu anul 1997, cand s-a lansat Planul de actiune pentru Dimensiunea septentrionala in politicile transfrontaliere al Uniunii Europene, o adaptare regionala a Politicii Europene de Vecinatate. Politicile de vecinatate cu tarile baltice si cu Belarusul fac obiectul preocuparilor intelectualilor de la Moscova, cu atat mai mult cu cat apar doua cai de urmat: europenizarea, pentru regiunile invecinate cu Uniunea Europeana si modelul postsovietic al CSI, pentru regiunile euroasiatice. Dintre regiunile mai sus amintite, Sankt Petersburg-ul este considerat capitala europeana a Federatiei Ruse, ai carei ultimi guvernatori au mizat pe rolul ei stategic si istoric de fereastra catre Europa.[2]Pe cale de consecinta, este lansat in anul 1997, Planul Strategic al Sankt Petersburg-ului, sub conducerea guvernatorului Vladimir Yakovlev (1996-2003), obiectivul principal al acestui program fiind acela ca Sankt Petersburg-ul sa isi recapete rolul sau istoric european. Valentina Matvienko, care i-a urmat la varful administratiei din Sankt Petersburg lui Vladimir Yakovlev, a continuat politica dusa de acesta de promovare a capitalei de regiune si a orasului european, axandu-se pe fundamentele europene ale fostei capitale a Imperiului Rus, aducand ca principale argumente capitalul uman si mai ales amplasarea strategica a capitalei Nordului, care s-a dorit a fi piatra de temelie in procesul de innoire a intregului spatiu postsovietic. Sobceak afirma si dorea ca pana in 2003, Sankt Petersburg-ul sa devina un pol al stiintei, al culturii si al spiritului, un centru turistic international, principalul centru financiar al Rusiei si unul dintre cele mai mari ale Europei. Trebuie sa observam ca oameni precum... Citeste intreg articolul pe adevarul.ro